Trec anii ca zilele

Trecerea Anilor
Am tot căutat zilele astea o poză mai veche pe care nu știu pe unde am rătăcit-o (conturi de cloud și harduri externe fără număr).
 
Dar, cel puțin, m-am bucurat să rememorez perioade care-mi par acum din paleolitic.
 
Mă uit la mine cea de atunci, cu kilogramele corecte, pielea fără riduri, cu trezit când voiam eu, călătorit pe unde voiam, citit sau văzut filme sau mers la concerte până în zori.
 
Era un farmec în toate lucrurile alea dar aveam sufletul împovărat de atââââtea prostii care îmi par acum aproape fără sens. E clar, are și trecerea anilor avantajele ei, o contrapondere pentru faptul că începe să lucreze mai mult gravitația…
 
Edmond zice că ar fi trebuit să facem copiii mai în tinerețe, am fi avut mai multă energie sau mai multă răbdare. Eu zic că i-am făcut exact când trebuia (după 35 de ani) și că a contat mai mult că am avut la dispoziție suficient timp să ne vedem de ale noastre, când și cum am vrut noi. Bine, acum ”plătim” cu vârf și îndesat 🤪.
 
Tot răsfoind, am găsit și poza asta. Doamne, ce mici îmi pare că erau acum 3 ani! Aici aveau 4,5 ani, 3 ani și respectiv câteva luni. Acum am flăcăi care bat dealurile și își fac cazemate. Și, aleluia!, nu mai poartă niciunul scutec.
 
Nasteri cu Suflet
Nasteri cu Suflet
Dar țin minte perfect cum era pe atunci. Cât de copleșită eram, după 4 ani în care născusem 3 copii, alăptasem în continuu și nu mai avusesem nicio noapte cu somn neîntrerupt în tot timpul ăsta.
 
Mâncam când apucam și ce apucam iar uneori eram singură cu ei cu săptămânile în timp ce mă rugam de câte o prietenă să stea cu ei câteva ore ca să pot să strecor câte un curs prenatal pe care să-l țin cu viitorii părinți, sau să apuc să mai merg la câte o naștere ca doula.
 
Din întâlnirile cu gravidele și din mersul la nașteri îmi sorbeam energia așa că preferam să dorm chiar și mai puțin și să nu îmi permit să văd vreun film sau să citesc ceva ca să nu irosesc vreun moment din ceea ce mă pasiona atât de tare. De fapt și acum este la fel doar că acum copiii sunt mai mari și se mai pot juca împreună, nu mai este cineva atârnat non-stop de mine.
 
De exemplu acum ei sunt prin curte și își ascut niște lemne din care își fac sulițe iar eu apuc să scriu lucrurile astea. Bănuiesc că, oricum, în curând va năvăli unul din ei în casă că-i este foame. Sau că l-a lovit frate-său. Sau că are nevoie de ajutor să-și finalizeze ”arma”.
 
Nu știu când când am trecut de la etapa ”mama, țiți!” la etapa ”mama, sunt îndrăgostit” (da, suntem deja acolo).
 
Trec anii ca zilele…
 

Comments are closed.